EDITORIAL – De ce ne îngropăm tradițiile cu propriile mâini?

Tocmai am trecut de Valentine’s Day, sărbătoare împrumutată cu (prea mult) entuziasm de la alții, în timp ce Dragobetele, echivalentul nostru autentic, este adesea uitat. Celebrat pe 24 februarie, Dragobetele marchează începutul primăverii și este considerat în tradiția românească un zeu al iubirii, asemănător cu Eros sau Cupidon. În această zi, tinerii obișnuiau să se întâlnească pentru a celebra iubirea și natura renăscută. La doar câteva zile distanță, pe 1 martie, sărbătorim Mărțișorul, o tradiție străveche care simbolizează venirea primăverii și renașterea naturii. Obiceiul de a oferi un mărțișor, un șnur alb-roșu, este menit să aducă noroc și prosperitate purtătorului. Din păcate, mulți dintre noi respectăm această tradiție doar din obișnuință, fără a cunoaște semnificația profundă a gestului.

Ziceți voi! Nu este trist să observăm cum tradițiile noastre autentice sunt treptat înlocuite sau neglijate, în timp ce adoptăm cu nesăbuință, uneori, obiceiuri străine? Poate că este momentul să ne reamintim și să redescoperim valorile culturale care ne definesc identitatea, nu doar ca și popor, ci ca și comunitate.

Mai săraci cultural pe zi ce trece?

„Ce rost are să cumpăr an de an un mărțișor care oricum va fi uitat, la un momentdat, într-un sertar?” sau „De ce să aștept până în data de 24 să sărbătoresc ceva ce deja pot sărbători cu 10 zile mai devreme?”, sunt doar două dintre întrebările care mi-au fost puse de către cei apropiați atunci când, cu entuziasm, mă pregăteam să vorbesc despre sărbătorile românești și despre cultura autentică pe care o „băgăm sub preș”, de parcă ne-ar fi rușine cu ea. E normal să îți dorești să evoluezi, să fii deschis la lucruri noi, să încerci din toate câte puțin, dar de aici până la a renega (aproape în totalitate) tradițiile noastre autentice, e cale lungă. Iar aici nu mă refer doar la Dragobete sau Mărțișor, ci la cumulul imens de tradiții și obiceiuri din țara noastră pe care le-am pierdut sau sunt pe punctul de a dispărea.

Ce ne-a apucat, oameni buni? Cum am ajuns să ne lepădăm de tot ce ne definește, să ne uităm rădăcinile, să fugim de ceea ce ne-a făcut să fim cine suntem? Dacă ne-am trezi brusc într-o Românie fără port popular, fără colinde, fără sarmale și cozonaci de Crăciun, fără hore și doine, fără poveștile bunicilor, oare am mai simți că trăim aici? Sau am deveni niște suflete rătăcitoare, consumatori de trenduri importate și mâncători de fast-food cultural?

Tradițiile, la coșul de gunoi al modernității?

Când a devenit „demodat” să îți iubești cultura? Când a devenit „rușinos” să îți înveți copilul colinde, să ții la obiceiurile românești, să porți un costum popular fără să fii considerat „prea tradiționalist”? Uitați-vă în jur! Pe străzile orașelor mari, Crăciunul e doar o întruchipare a luminițelor strălucitoare și reducerilor la mall, iar Paștele e despre city break-uri și brunch-uri „fancy”. Se mai simte vreo urmă de suflet românesc în felul în care ne trăim sărbătorile?

Am ajuns să credem că e mai „cool” să adoptăm Halloween-ul decât să îi învățăm pe cei mici despre Sântandrei sau despre noaptea de Sânziene. Oare mai știe cineva ce sunt alea „Sânzâiene” și ce se sărbătorește în acea zi? Mă îndoiesc că toți știu să răspundă… Mergem la concerte cu mii de euro biletul, dar dacă se organizează un festival de muzică populară, apare instant eticheta „pentru bătrâni”. Ceva nu se leagă.

De ce ne rupem de tradiții?

Cauzele sunt multe și poate că nici nu ne place să le auzim. Suntem comozi. Ne lăsăm absorbiți de globalizare fără să ne gândim la prețul real. Școala nu mai pune accent pe cultura națională. Nu mai învățăm să ne respectăm trecutul. Nu, nu trebuie să rămânem plafonați și în niciun caz nu trebuie să ne ducem spre trecut, ci să evoluăm. Dar asta nu înseamnă că cei mici nu ar trebui să învețe despre autenticitatea românească în afara orelor de istorie… Da, așa e, este mai simplu să deschizi TikTok-ul și să vezi ce e „trendy” decât să cauți o carte de istorie despre cum au trăit strămoșii noștri. Părinții sunt ocupați, copiii sunt în fața ecranelor, iar bunicii, cei care mai știu povești, tradiții și obiceiuri, sunt lăsați pe margine, lipindu-le pe frunte eticheta de „demodați” și „neadaptați”. Dureros, nu?

Mai e și factorul economic. Satul românesc moare. Tinerii fug la oraș sau în străinătate, iar odată cu ei se duc și obiceiurile. Cine să mai țină vii sărbătorile așa cum erau odinioară, dacă toți sunt plecați? Dacă nimeni nu mai vrea să mulgă vaca, să facă pâine în cuptor de lut, să coasă o ie sau să învețe o doină? Nu aș vrea să fiu ipocrită, tocmai de aceea menționez că și eu, tânără fiind, locuiesc în oraș tocmai pentru că am mai multe oportunități de muncă, însă niciodată nu mi-am renegat rădăcinile de la țară. Mă întorc cu drag la sat, la mirosul de fân proaspăt cosit, acolo unde folosesc regionalisme când mă opresc la gardul vecinilor să schimb o vorbă cu ei, acolo unde de Paște copiii vin „la ouă”, acolo unde de Crăciun cei mici colindă din casă în casă, acolo unde tinerii se mai întâlnesc seara în curtea unui prieten și se dansează hora și se ascultă muzică populară și da, acolo unde tradițiile încă n-au murit și aș da orice să rămână așa.

Cum oprim prăbușirea?

Vestea bună e că încă nu e prea târziu. Dar trebuie să vrem. În primul rând, hai să începem cu lucrurile mici. Să nu mai privim tradițiile ca pe niște relicve prăfuite. Dacă ai o ie, poart-o cu mândrie! Dacă ai ocazia să mergi la o nuntă tradițională, bucură-te de obiceiuri! Dacă ești părinte, învață-ți copilul măcar un colind autentic, nu doar cântecele cu Moș Crăciun în engleză.

Și mai ales, hai să nu ne fie rușine. E cel mai periculos lucru care ni se întâmplă. Să ni se pară „învechit” să ținem la tradițiile noastre, dar să ni se pară normal să preluăm fără discernământ orice modă din afară. Identitatea nu se negociază. Cultura nu se aruncă la gunoi doar pentru că ne-a spus cineva că nu mai e „la modă”. Moda-i trecătoare, spuneau cei bătrâni din satul meu natal, dar tradițiile au rămas aici, cu noi, chiar și după zeci, poate chiar sute de ani.

România nu e doar un spațiu geografic. E limba noastră, sunt obiceiurile noastre, e muzica, dansul, portul, bucatele și istoria noastră. Dacă le pierdem, pierdem tot. Și atunci, cine vom mai fi?

Lorena PINTILIE

Sursa foto: Facebook – GAL Dealurile Tarnavelor, Datini și obiceiuri din Poiana Ilvei & Visit Mures