Fluierăritul, obicei străvechi, parte din zestrea populară

Incursiunile în universul satului românesc continuă cu un nou episod, ghid fiindu-ne și de această dată Roxana Maria Man, managerul Muzeului Etnografic „Anton Badea”. De această dacă este vorba de un obicei pe cât de străvechi, pe atât de fascinant, Fluierăritul.

„Confecţionat la început din os, apoi din coajă de tei şi alte esenţe lemnoase, primul fluier ar fi fost făcut de Dumnezeu, pe vremea când era cioban pe Pământ. Punându-l sub lâna oii, a fost găsit de ciobani primăvara, în timpul tunsului. În alte legende, fluierul, ţinut la loc de cinste de Dumnezeu în Rai, este dat lui Petrea (Păcală), ca răsplată pentru fumul de tămâie ajuns de pe Pământ în Cer Fluierul este cel mai vechi şi mai cunoscut instrument muzical al românilor – un obiect cultic cu care oamenii comunicau cu lumea spiritelor de dincolo. Materialul etnografic, lingvistic şi arheologic, confirmă ipoteza că, în vechime, fluierele se confecţionau dintr-un os al strămoşului, de unde ar fi rămas expresia populară „fluierul piciorului”, parte componentă a corpului uman. Ulterior, osul de om a fost înlocuit cu osul unei păsări de baltă (cocorul). Adevăratul cioban se îngroapă şi azi cu fluierul în mână. Nimeni nu poate ajunge cioban fără să ştie a cânta din fluier. Ca instrument apotropaic, fluierul este folosit şi pentru alungarea ielelor la Rusalii și a strigoaicelor la Sângeorz”, ne spune Roxana Man.

Printre zonele unde fluierașii au prins rădăcini adânci se numără Valea Gurghiului, cu precădere satul Hodac.

„Hodacul este un centru cu tradiție în acest meşteşug. Odinioară, aproape că nu era casă în care să nu se facă instrumente muzicale: fluiere, naiuri și ocarine. Fiecare dintre aceste instrumente au, pe lângă calităţile muzicale necesare, şi remarcabile calităţi artistice, obţinute fie prin crestare, fie prin pirogravare. Faima meşterilor hodăceni a trecut de mult graniţele ţării. Alte sate vestite în acest meşteşug sunt: Juncu (Ţara Zarandului), Urişani şi Vaideeni (Vâlcea)”. Afirmă Roxana Man.

Caracteristicile fluierului

Potrivit reprezentantului Muzeului Etnografic „Anton Badea”, lemnul este materia primă principală folosită la confecţionarea instrumentelor muzicale. Unele dintre ele sunt ornamentate cu un decor care îndreptăţeşte tratarea lor şi ca obiecte de artă populară decorativă.În general sunt întalnite motive geometrice  linia, rombul, punctul.  Categoria cea mai numeroasă o reprezintă fluierele, de diferite forme și dimensiuni simple, duble, cu dop sau fără dop și scurte sau lungi.

„Prelucrarea materiei prime începe cu tăierea lemnului la dimensiune. Tăiat, lemnul de salcie, alun sau prun, se găureşte cu sflederul în oblitor, se curăţă de coajă şi se pune la uscat. După uscare, fluierele sunt „cuţâtite” cu cosorul, şlefuite, vopsite, apoi se fac găurile pentru cântat, cu dalta şi „vreana”. Cu cuţitul mic se pune dopul şi se face apoi acordarea şi împistrirea. La început, aceste instrumente cântătoare erau albe, treptat s-au vopsit în negru, verde, albastru, cu coloranţi naturali”, afirmă Roxana man.

Naiul, rudă cu fluierul

„Alt instrument muzical de suflat, specific locului, este naiul. Naiul se confecţionează din esenţe de paltin, paltin creţ, salcâm, prun, carpen, recoltat în orice perioadă a anului. Naiul tradiţional este cel cu acordajul fix. Acesta se realizează cu ceară de albine, topită şi reîncălzită, sub formă de biluțe, care se introduc în tub şi se presează, apoi se bate uşor ceara cu un băţ. Cu un instrument numit „gradaţie”, se măsoară adâncimea tubului acordat. Finisarea tuburilor se face cu hârtie de şlefuit”, a precizat RoxanaMan.

Foto: Arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”

Alin ZAHARIE