„O mare carte a literaturii române”, reeditată după 19 ani, in memoriam Radu Țuculescu

Ar fi trebuit să fie o lansare veselă, cu fast, dar s-a transformat într-un eveniment cultural post-mortem, pentru că Radu Țuculescu ne-a părăsit anul acesta, pe 25 martie, la vârsta de 76 de ani. Înainte de a se stinge, autorul a apucat, totuși, să țină între mâini, pe patul de spital, ediția reeditată a cărții sale, „Povestirile mameibătrâne”, de care s-a declarat extrem de încântat.

Fără prezența scriitorului, momentul și-a pierdut menirea sa inițială și, astfel, a fost mutat din Parcul Etnografic al Clujului, un spațiu care rezona cu tema cărții, la Târgul de Carte Gaudeamus, desfășurat în centrul orașului universitar. Romanul este considerat de mulți critici ca fiind „o capodoperă, una dintre cărțile mari ale literaturii române de după 1990 și dintotdeauna”, așa cum îl descrie Ion Bogdan Lefter.

Publicată în 2006, cartea a avut un succes imediat, atât la public, cât și la critică, tirajul epuizându-se rapid. Totodată, a fost tradus și publicat în Franța, Ungaria, Cehia și Serbia. În sfârșit, după 19 ani, „Povestirile mameibătrâne” a fost relansat de Editura Școala Ardeleană, condusă de Vasile G. Dâncu. Noua ediție este ilustrată cu lucrările artistului Flavius Lucăcel, cel care a fost prezent la lansarea desfășurată sâmbătă, 12 aprilie, ocazie cu care și-a expus și picturile reprezentate atât pe coperta romanului, cât și între paginile sale.

Au luat cuvântul Constantina Raveca Buleu, Bianca Tămaș, Victor Cubleșan, dar și cel care a susținut financiar acest demers editorial, domnul Adrian Crivii. Evenimentul a fost pigmentat de prezența lui Nucu Pandrea, un artist original și inimos, care a cântat la frunză de la compoziții clasice de Tomaso Albinoni până la acorduri neaoșe maramureșene, dar a încheiat recitalul într-un mod savuros, cu jazz… la frunză, o dedicație specială pentru cel care a fost Radu Țuculescu, scriitorul care, absolvent de Conservator – secția vioară, după cum declara întotdeauna, intra în transă când scria, ascultând jazz, blues sau muzică clasică.

Romanul „Povestirile mameibătrâne. Satul de la marginea lumii” se poate comanda de pe site-ul Editurii Școala Ardeleană, atât în format tipărit, cât și digital.

În loc de concluzie, să-i dăm cuvântul lui Radu Țuculescu: „Cred că m-am născut cu pana de gâscă în mână… De atunci până azi, inspirația mea vine din frumusețile și mizeriile lumii… Eu nu am făcut parte, poate „din fericire”, cum spunea bunul meu prieten Petru Poantă, cel care m-a şi încurajat să scriu, din niciun fel de cercuri literare. Eu am fost violonist. M-au cooptat ’80-iştii, iar pe câțiva dintre ei îi iubesc şi îmi sunt foarte apropiați şi vorbim, dar, în esență, sunt un singuratic. Dar cred că asta este un câștig, pentru că eu nu scriu într-un anumit șablon, nu urmăresc un curent anume, scriu așa cum simt. Ascult muzică clasică, jazz și, în special, blues. Ore-n șir. De fapt, așa scriu, pe aceste fonduri muzicale. Sunt aproape „posedat” când scriu, intru în transă. Am mereu carnețele de diferite mărimi prin geantă și, dacă mă opresc la o cafea ori un pahar de vin, notez în ele replici ori idei. Se întâmplă să mă întâlnesc cu prieteni pe stradă și… să nu-i observ. Cei care mă cunosc, nu se supără… Eu scriu absolut tot, mai întâi, cu mâna! Cu pixul, unul negru! Scriu doar pe pagina dreaptă, stânga rămâne pentru corecturi. Scriu greu, dar am în sânge, ca să zic așa, studiul la… vioară. Scrisul este cea mai bună armă împotriva uitării. Nu am teme predilecte. Nu mă repet în romanele mele. Temele se nasc din întâmplările mele, din poveștile pe care le ascult în diverse medii, din notițele mele, din ceea ce mă surprinde, mă emoționează, mă șochează. Simt că aș lua-o încă o dată de la început. Visul meu din copilărie este să fac ocolul Pământului. Sunt obsedat de apă, de mare, de ocean, de corăbii. Doresc cititori pentru toți scriitorii, ca să nu simțim că scriem degeaba.

Satul Petra (Petrinzel) este cel mai straniu, mai fantastic, mai încărcat de mister, de alcool şi de… sex loc pe care l-am cunoscut prin bunica soției, adică mama bătrână din romanul „Povestirile mamei bătrâne”. Ea e de „vină” că s-a născut acest roman, că s-a născut un ținut de poveste care înseamnă o altă Transilvanie decât cea prea mult știută, de deal-vale, deal-vale… Alte mitologii, alte sensuri ale vieții, altă viziune asupra dragostei şi a morții, asupra relațiilor dintre bărbat şi femeie, o altă raportare la diavol şi la Dumnezeu… N-am inventat aproape niciun personaj (în afară de Margolili, dar a existat şi pentru ea un model), iar întâmplările sunt, în marea lor majoritate, reale…”

Cristian ASZALOS